Conform unui studiu Deloitte (2017), 87 % dintre angajați merg la muncă pentru bani și doar 13% din pasiune pentru ceea ce fac. Pe de altă parte, nu există nici o dovadă că cei care muncesc din pasiune au rezultate mai bune pe termen lung față de cei care-și pun la bătaie doar competența pentru bani. Job-ul în sine este un pachet de sarcini, activități și livrabile. Foarte puțini oameni pot afirma cu mâna pe inimă că-și iubesc meseria ca pachet. Să luăm de exemplu un profesor care afirmă că este foarte pasionat de meseria sa. Îi place să dezvolte materiale didactice, să creeze activități de învățare, să inițieze și să se implice în activitățile cu copii – dar asta reprezintă doar norma de 18 ore pe săptămână. În restul timpului, meseria de profesor implică multă muncă administrativă și birocratică, presiune și sarcini adiționale din partea managementului, dezvoltare profesională la comandă, rezolvare unor situații problemă etc. Tipul de activități care ucid pasiunea. Cei mai mulți le acceptă că nu au încotro, așa e pachetul. În concluzie, predai din pasiune dar nu prea poți spune că îți iubești meseria. Fie vorba între noi, nu am auzit un profesor care să spună „iubesc să fac rapoarte și situații de azi pe mâine la ordinul șefilor”.
Pasiunea apare când cerințele job-ului apar ca o prelungire firească a ceea ce știi să faci cel mai bine, pentru ce te-ai pregătit toată viața. Pasiunea este legată de cel puțin trei elemente:
- autonomia la locul de muncă;
- competența înaltă pe specificul jobului;
- motivația puternică.
În general meseriile liberale întrunesc mai mulți pasionați la locul de muncă: profesorii, medicii, psihologii, artiștii plastici, muzicienii, designerii, programatorii IT, cercetătorii, (pe jurnaliști nu îi mai pun că au început să fie tonomate la mâna celor care plătesc reclama).
E ok dacă pasiunea dispare? Bineînțeles. Patronii sau șefii îți plătesc salariu pentru competențele tale, pentru rezultate. Dacă între timp ai dezvoltat alte pasiuni nu poate fi decât benefic pentru balanța muncă-viață privată. Când ai un job repetitiv, monoton și plictisitor cum de multe ori se întâmplă în administrația publică e normal să îți cultivi alte pasiuni.
Una dintre marile surse ale migrației forței de muncă este nepotrivirea dintre așteptări și cerințe. Mulți constată că au fost păcăliți la angajare și nu le mai place ceea ce fac sau locul în care se află. Degeaba îmi place să fac cercetare în educație dacă locul în care mă aflu e mai degrabă un spital de nebuni părăginit.
Există firme de HR și traineri plătiți de corporații să păcălească angajații cum că munca e distracție. Nu împărtășesc acest punct de vedere. Munca se face cu seriozitate și responsabilitate în schimbul unui salariu/beneficiu. Distracția nu se plătește niciodată. Asta nu înțeleg cei care ajung zilnic târziu acasă dar nu pot afirma că duc o viața cel puțin decentă și echilibrată. Dacă distracția e considerată muncă plătită, atunci da!
Deci „Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă!”
Admir oamenii care afirmă că sunt plătiți suficient de bine pentru a-și întreține pasiunile.
Ghicitoare
Cum vă dați seama dacă un om pe lângă că e profesionist e și pasionat de ceea ce face? Ca la școală! Un elev de 10 recită poezia fără greșeală, unul pasionat o recită fără greșeală și cu patos.
Conform sursei de mai jos ai spune că românii sunt pasionați de muncă, însă nu e așa. Nevoia de a câștiga pentru a face față costurilor vieții îi impinge pe mulți să renunțe la viața personală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu