Cultură, identitate și stiluri de invățare

Calatorind si lucrând în diverse locuri din lumea largă mi-am pus mereu întrebarea în ce masură cultura și tradițiile locale influențează procesul de învățare și invariabil rezultatele școlare ale elevilor. Mai mult, am fost curios să aflu cine (ca actori sociali) perpetuează un anumit mod de a învăța în ciuda reformelor introduse recent care au menirea să modernizeze și să eficientizeze interacțiunile la școală și acasă. Știam că modelele care merg de minune într-o țară anume nu pot fi pur și simplu importate altundeva și „marketate” ca și soluții salvatoare de creștere a performanțelor și a calității educației în general. Oamenii sunt diferiți, se identifică diferit în raport cu ceilalți, au dobândit prin cultura locală un mod de gândire unic în abordarea oricărui subiect cu impact asupra lor. 

Cultura reprezintă valorile, trăsăturile de comportament și manifestările unui grup distinct. Educația este calea prin care această cultură este transmisă noilor membrii ai grupului, de asemenea prin educație se aduc ajustări culturii. Când ti se spune Nu ai cultură! de fapt ți se spune Nu ești ca noi. 

Pe de altă parte, educația este reflecția culturii unei societăți, iar atenția care i se dă educației este un important indicator asupra caracteristicilor culturii. Dacă școala poate îngloba și aplica schimbări într-un timp rezonabil, când vine vorba de familie și comunitate, cultura acestora (obiceiuri, tradiții, manifestări) se va schimba foarte lent.  În acest punct ne putem întreba dacă chiar e nevoie ca o cultură să se schimbe sau să evolueze. De ce e nevoie de asta când membrii comunității sunt mândri de identitatea lor (cu tot ce vine ea la pachet)? Globalizarea a adus cu ea pe lângă lucruri bune și o criză a identităților. Imigrația, deschiderea piețelor, accesul rapid la informații au arătat că lucrurile se pot face și altfel. Aproape că nu este stradă în Europa să nu fie impărțită de diferite etnii sau naționalități cu o cultură diferită. Ba chiar din mix-ul de culturi s-au născut alte culturi. Multiculturalismul a pus presiune pe decidenți către remodalarea curriculumului și a întregului proces educațional în direcția satisfacerii nevoilor elevilor indiferent de rasă, etnie, religie, sex, abilități/dizabilități. Dar cum răspund elevii la „pretențiile” școlii în funcție de cultura din care provin? Există culturi care pot garanta (mai bine decât altele) succesul în școală și în viață?

Avem o bogată literatură dar nu și o concluzie clară. Cultura unui anumit tip de învățare poate asigura performanțe pe plan local sau național însă dacă unii parametrii se schimbă și performanțele vor suferi. 

Conform literaturii, stilurile de învățare sunt adesea bazate pe influențele culturale, elevii din culturi diferite având modele diferite de învățare, gândire și comportament. Fără a înțelege acest fond cultural și experiențele trecute de învățare este greu să desenezi sisteme educaționale sustenabile. Din păcate multe organisme internaționale implicate în reformele altor țări aplică sintagma Adapt or die (AOD). Toți ne dorim elevi inteligenți și un învățământ de calitate la costuri scăzute. De cele mai multe ori cultura și identitatea locală sau națională este ignorată în optimizarea sau eficientizarea sistemelor de educație. Credem că creșterea performanțelor școlare se poate obține doar printr-o singură cale, de regulă cea arătată de lumea anglo-saxonă. Însă rezultatele testărilor internaționale PISA ne contrazic. Elevii din Asia (Singapore, Macao, Taipei, Japonia,Vietnam etc.) domină de ani buni clasamentele în vreme ce campionii Europei stagnează sau pierd puncte. Specialiștii consideră că factorul determinant în obținerea acestor performanțe este cultura, respectiv cultura învățării. Chiar au găsit un nume pentru aceste culturi din Asia de Est:  “chopstick cultures”. Ce le definește totuși în comparație cu civilizațiile vestice?

Observăm din analiza scorurilor că tările din Asia de Est/Sud-Est din punct de vedere cultural sunt orientate spre colectivism în vreme ce Marea Britanie, Australia și SUA spre individualism. Membrii tărilor  asiatice sunt mai confortabili cu ideea că puterea este distribuită inegal și își fac planuri pe termen lung în ceea ce privește viitorul. 

O cercetare întreprinsă de Wursten si Jacobs (2013) arată influența culturii asupra educației și învățării. 

Grup 1: Singapore, Hong Kong, China, Coreea de Sud, Malaezia, Indonezia și Vietnam

- Actul didactic este centrat pe profesor, cu mult respect față de poziția ierarhică și statut

- Elevii așteaptă ca profesorul să schițeze căile de învățare, lecțiile putând fi foarte detaliate în ceea ce privește conținutul și acoperirea materiei

- Elevii respectă profesorii, se dorește o armonie în clasă cu întrebări minime din partea elevilor

- Relația este importantă și adesea se extinde dincolo de clasă

- Comunicarea este implicită și indirectă

- Se preferă situația învățării structurate, examinarea fiind utilizată predominant 

- Perseverența este evaluată ca o virtute

- Succesul este bazat în mare măsură pe performanța academică, aduce mândrie elevului și familiei

- Elevii selectează obiecte de studiu bazat pe obiectivele de carieră și aspirații personale

Grup 2: Marea Britanie, Australia și SUA

-Învățarea este centrată pe elev, elevii joacă un rol activ în procesul de învățare

- Profesorii oferă o scurtă descriere a ceea ce urmează a fi învățat, încurajează elevii să fie independenți

- Elevii vorbesc în clasă, adresează profesorului o multitudine de  întrebări, se încurajează diversitatea opiniilor

- Relația se desfășoară în interiorul clasei

- Comunicarea verbală este explicită

-Se oferă situații de învățare nestructurate, pentru a încuraja gândirea critică și rezolvarea problemelor

- Stabilitatea este o virtute

- Succesul depășește succesul academic, calitatea și viața echilibrată este susținută

- Obiectele de studiu sunt selectate de elevi pe baza interesului

La o primă analiză a acestor caracteristici putem concluziona că elevii civilizațiilor estice sunt controlați de profesori, disciplinați, încurajați la performanță academică, cu un drum în viață foarte bine planificat. În vreme ce civilizațiile vestice încurajează elevul să decidă vis-a vis de propria învățare, să fie un gânditor critic și independent, să își aleagă singur drumul în viață. Aparent aceste trăsături culturale sunt antagonice însă reflectă modelele politice și sociale existente în est și vest. Controlul absolut al statului, obediența și respectul arătat superiorilor sunt trăsători de bază în Asia tradițională. Chinezii cu educație americană întorși acasă au mari probleme de adaptare. Dar cine performează mai bine într-un test standardizat care nu ține cont de culturi, tradiții și obiceiuri locale? Mai jos regăsim un Top 15 cu rezultatele PISA 2015: 

Pe lângă ceea ce este evident de văzut în clasament, culturile „chopsticks” sunt în top în toate cele 3 domenii, merită menționat că absolut toate țările din Top 15 au trecut prin reforme masive ale educației în ultimii 20 de ani în scopul modernizării, eficientizării și calității.  Nu e o surpriză că scopurile educației sau țintele curriculare sunt extrem de apropiate în formulare. Toate aceste țări doresc să formeze cetățeni activi, care reușesc pe plan personal și profesional, persoane care învață pe tot parcursul vieții. Păi dacă startul și finish-ul sunt oarecum asemănătoare, ce diferă? Cu siguranță modalitatea prin care elevii sunt formați în școală și acasă, ca parte a moștenirii culturale. 

Cultura școlară sau cultura învățării pare să fie un factor determinant în obținerea rezultatelor școlare notabile. Am explicat în alt articol că banii pompați în educație sunt importanți însă nu suficienți pentru a obține rezultate. Qatar investește cei mai mulți bani în educație (25.000 USD/an/elev) si se situează pe ultimele locuri in PISA. SUA investeste puțin peste 11.000 USD/an/elev și nu se află după cum observați în Top 15, iar România se luptă pe undeva pe la mijlocul clasamentului cu aproximativ 2500 USD/an/elev. Important este cum se face corelația între banii investiți și învățarea propriu-zisă. Dacă 95% din bani merg pe salariile profesorilor calitatea învățării este lăsată la voia sorții. Ca parte a culturii locale sau naționale este inclus și profesionalismul cu care profesorul înțelege să își facă treaba la clasă sau părintele acasă. Mai mult, în cultura populară învățarea nu este legată de resurse și bani ci mai degrabă de un elev care are motivația și capacitatea necesară și o îndrumare bună (În Est accent pe erudiție: Mitul băiatului sărac de la țară care cu ajutorul înțeleptului învățător a ajuns om mare la capitală vs. În Vest (SUA) accent pe antreprenoriat: Mitul băiatului sărac de la țară care prin forțe proprii și-a clădit un imperiu  financiar). 

În acest articol nu am dorit să ridic în slăvi modelul asiatic. Sunt lucruri care-mi plac la ei (de exemplu programele de formare ale profesorilor din Singapore) și altele mai puțin (cultura rușinii în cazul non-performanței academice). Am vrut să subliniez că la rezultate bune putem ajungem prin multiple căi, iar aceste căi sunt în bună măsură dictate de cultura pe care o reprezentăm. Cultura ne face mai mult sau mai puțin adaptabili la experiențele oferite la școală sau la locul de muncă. Împrumuturile culturale câteodată merg, câteodată nu. Spre exemplu, unele școli private din SUA au cumpărat și implementat curriculum-ul de matematică din Singapore crezând că o să obțină rezultate similare cu elevii lor. Nu a fost nici o surpriză că nu a funcționat așa cum era așteptat. Elevii americani au o altă cultură (a învățării) decât colegii lor de peste Pacific.  Ca români, înțelegem foarte bine atât abordarea colectivistă cât și cea individualistă. Am trecut istoricește prin ambele tipuri de culturi, de la control absolut la libertate totală. La momentul actual în școala românească rezultatele se produc printr-o practică (ne-armonioasă) a vechiului și noului. Reminiscențe totalitare imbinate cu didactici moderne importate ne-critic. În continuare se cere performanță academică înaltă la toate materiile obținută prin simularea metodologiilor centrate pe conținut, pardon pe elev. Identificarea și exploatarea stilurilor de învățare la elevi este o poveste frumoasă în care nu crede nimeni atâta timp cât la ore se încurajează „plantarea de mere” și la examene „recoltarea de pere”. 

În loc de concluzii, cultura unei țări influențează masiv ideologia educației, inclusiv stilurile de învățare la elevi și performanțele școlare. Însă acest lucru poate să nu insemne nimic în contextul altei culturi- de exemplu să nu impresionezi pe nimeni că stii să reciți toate strofele Luceafărului.

Întrebări pentru cititorii mei:

1. În lumina celor scrise în acest articol, cine credeți că s-ar adapta mai bine și ar produce performanță:

A. Un american într-o firma japoneză din Tokio? De ce?

B. Un japonez într-o firmă americană din Detroit? De ce?

2. Pentru ce trăsături culturale sunt apreciați românii în lume?

Post scriptum

Într-un articol foarte interesant, Elisabeta Stanciulescu explică de ce românii au o cultură care generează, alimentează și întreține rezistența la învățare. Articolul poate fi citit aici.