Cultură, identitate și stiluri de invățare

Calatorind si lucrând în diverse locuri din lumea largă mi-am pus mereu întrebarea în ce masură cultura și tradițiile locale influențează procesul de învățare și invariabil rezultatele școlare ale elevilor. Mai mult, am fost curios să aflu cine (ca actori sociali) perpetuează un anumit mod de a învăța în ciuda reformelor introduse recent care au menirea să modernizeze și să eficientizeze interacțiunile la școală și acasă. Știam că modelele care merg de minune într-o țară anume nu pot fi pur și simplu importate altundeva și „marketate” ca și soluții salvatoare de creștere a performanțelor și a calității educației în general. Oamenii sunt diferiți, se identifică diferit în raport cu ceilalți, au dobândit prin cultura locală un mod de gândire unic în abordarea oricărui subiect cu impact asupra lor. 

Cultura reprezintă valorile, trăsăturile de comportament și manifestările unui grup distinct. Educația este calea prin care această cultură este transmisă noilor membrii ai grupului, de asemenea prin educație se aduc ajustări culturii. Când ti se spune Nu ai cultură! de fapt ți se spune Nu ești ca noi. 

Pe de altă parte, educația este reflecția culturii unei societăți, iar atenția care i se dă educației este un important indicator asupra caracteristicilor culturii. Dacă școala poate îngloba și aplica schimbări într-un timp rezonabil, când vine vorba de familie și comunitate, cultura acestora (obiceiuri, tradiții, manifestări) se va schimba foarte lent.  În acest punct ne putem întreba dacă chiar e nevoie ca o cultură să se schimbe sau să evolueze. De ce e nevoie de asta când membrii comunității sunt mândri de identitatea lor (cu tot ce vine ea la pachet)? Globalizarea a adus cu ea pe lângă lucruri bune și o criză a identităților. Imigrația, deschiderea piețelor, accesul rapid la informații au arătat că lucrurile se pot face și altfel. Aproape că nu este stradă în Europa să nu fie impărțită de diferite etnii sau naționalități cu o cultură diferită. Ba chiar din mix-ul de culturi s-au născut alte culturi. Multiculturalismul a pus presiune pe decidenți către remodalarea curriculumului și a întregului proces educațional în direcția satisfacerii nevoilor elevilor indiferent de rasă, etnie, religie, sex, abilități/dizabilități. Dar cum răspund elevii la „pretențiile” școlii în funcție de cultura din care provin? Există culturi care pot garanta (mai bine decât altele) succesul în școală și în viață?

Avem o bogată literatură dar nu și o concluzie clară. Cultura unui anumit tip de învățare poate asigura performanțe pe plan local sau național însă dacă unii parametrii se schimbă și performanțele vor suferi. 

Conform literaturii, stilurile de învățare sunt adesea bazate pe influențele culturale, elevii din culturi diferite având modele diferite de învățare, gândire și comportament. Fără a înțelege acest fond cultural și experiențele trecute de învățare este greu să desenezi sisteme educaționale sustenabile. Din păcate multe organisme internaționale implicate în reformele altor țări aplică sintagma Adapt or die (AOD). Toți ne dorim elevi inteligenți și un învățământ de calitate la costuri scăzute. De cele mai multe ori cultura și identitatea locală sau națională este ignorată în optimizarea sau eficientizarea sistemelor de educație. Credem că creșterea performanțelor școlare se poate obține doar printr-o singură cale, de regulă cea arătată de lumea anglo-saxonă. Însă rezultatele testărilor internaționale PISA ne contrazic. Elevii din Asia (Singapore, Macao, Taipei, Japonia,Vietnam etc.) domină de ani buni clasamentele în vreme ce campionii Europei stagnează sau pierd puncte. Specialiștii consideră că factorul determinant în obținerea acestor performanțe este cultura, respectiv cultura învățării. Chiar au găsit un nume pentru aceste culturi din Asia de Est:  “chopstick cultures”. Ce le definește totuși în comparație cu civilizațiile vestice?

Observăm din analiza scorurilor că tările din Asia de Est/Sud-Est din punct de vedere cultural sunt orientate spre colectivism în vreme ce Marea Britanie, Australia și SUA spre individualism. Membrii tărilor  asiatice sunt mai confortabili cu ideea că puterea este distribuită inegal și își fac planuri pe termen lung în ceea ce privește viitorul. 

O cercetare întreprinsă de Wursten si Jacobs (2013) arată influența culturii asupra educației și învățării. 

Grup 1: Singapore, Hong Kong, China, Coreea de Sud, Malaezia, Indonezia și Vietnam

- Actul didactic este centrat pe profesor, cu mult respect față de poziția ierarhică și statut

- Elevii așteaptă ca profesorul să schițeze căile de învățare, lecțiile putând fi foarte detaliate în ceea ce privește conținutul și acoperirea materiei

- Elevii respectă profesorii, se dorește o armonie în clasă cu întrebări minime din partea elevilor

- Relația este importantă și adesea se extinde dincolo de clasă

- Comunicarea este implicită și indirectă

- Se preferă situația învățării structurate, examinarea fiind utilizată predominant 

- Perseverența este evaluată ca o virtute

- Succesul este bazat în mare măsură pe performanța academică, aduce mândrie elevului și familiei

- Elevii selectează obiecte de studiu bazat pe obiectivele de carieră și aspirații personale

Grup 2: Marea Britanie, Australia și SUA

-Învățarea este centrată pe elev, elevii joacă un rol activ în procesul de învățare

- Profesorii oferă o scurtă descriere a ceea ce urmează a fi învățat, încurajează elevii să fie independenți

- Elevii vorbesc în clasă, adresează profesorului o multitudine de  întrebări, se încurajează diversitatea opiniilor

- Relația se desfășoară în interiorul clasei

- Comunicarea verbală este explicită

-Se oferă situații de învățare nestructurate, pentru a încuraja gândirea critică și rezolvarea problemelor

- Stabilitatea este o virtute

- Succesul depășește succesul academic, calitatea și viața echilibrată este susținută

- Obiectele de studiu sunt selectate de elevi pe baza interesului

La o primă analiză a acestor caracteristici putem concluziona că elevii civilizațiilor estice sunt controlați de profesori, disciplinați, încurajați la performanță academică, cu un drum în viață foarte bine planificat. În vreme ce civilizațiile vestice încurajează elevul să decidă vis-a vis de propria învățare, să fie un gânditor critic și independent, să își aleagă singur drumul în viață. Aparent aceste trăsături culturale sunt antagonice însă reflectă modelele politice și sociale existente în est și vest. Controlul absolut al statului, obediența și respectul arătat superiorilor sunt trăsători de bază în Asia tradițională. Chinezii cu educație americană întorși acasă au mari probleme de adaptare. Dar cine performează mai bine într-un test standardizat care nu ține cont de culturi, tradiții și obiceiuri locale? Mai jos regăsim un Top 15 cu rezultatele PISA 2015: 

Pe lângă ceea ce este evident de văzut în clasament, culturile „chopsticks” sunt în top în toate cele 3 domenii, merită menționat că absolut toate țările din Top 15 au trecut prin reforme masive ale educației în ultimii 20 de ani în scopul modernizării, eficientizării și calității.  Nu e o surpriză că scopurile educației sau țintele curriculare sunt extrem de apropiate în formulare. Toate aceste țări doresc să formeze cetățeni activi, care reușesc pe plan personal și profesional, persoane care învață pe tot parcursul vieții. Păi dacă startul și finish-ul sunt oarecum asemănătoare, ce diferă? Cu siguranță modalitatea prin care elevii sunt formați în școală și acasă, ca parte a moștenirii culturale. 

Cultura școlară sau cultura învățării pare să fie un factor determinant în obținerea rezultatelor școlare notabile. Am explicat în alt articol că banii pompați în educație sunt importanți însă nu suficienți pentru a obține rezultate. Qatar investește cei mai mulți bani în educație (25.000 USD/an/elev) si se situează pe ultimele locuri in PISA. SUA investeste puțin peste 11.000 USD/an/elev și nu se află după cum observați în Top 15, iar România se luptă pe undeva pe la mijlocul clasamentului cu aproximativ 2500 USD/an/elev. Important este cum se face corelația între banii investiți și învățarea propriu-zisă. Dacă 95% din bani merg pe salariile profesorilor calitatea învățării este lăsată la voia sorții. Ca parte a culturii locale sau naționale este inclus și profesionalismul cu care profesorul înțelege să își facă treaba la clasă sau părintele acasă. Mai mult, în cultura populară învățarea nu este legată de resurse și bani ci mai degrabă de un elev care are motivația și capacitatea necesară și o îndrumare bună (În Est accent pe erudiție: Mitul băiatului sărac de la țară care cu ajutorul înțeleptului învățător a ajuns om mare la capitală vs. În Vest (SUA) accent pe antreprenoriat: Mitul băiatului sărac de la țară care prin forțe proprii și-a clădit un imperiu  financiar). 

În acest articol nu am dorit să ridic în slăvi modelul asiatic. Sunt lucruri care-mi plac la ei (de exemplu programele de formare ale profesorilor din Singapore) și altele mai puțin (cultura rușinii în cazul non-performanței academice). Am vrut să subliniez că la rezultate bune putem ajungem prin multiple căi, iar aceste căi sunt în bună măsură dictate de cultura pe care o reprezentăm. Cultura ne face mai mult sau mai puțin adaptabili la experiențele oferite la școală sau la locul de muncă. Împrumuturile culturale câteodată merg, câteodată nu. Spre exemplu, unele școli private din SUA au cumpărat și implementat curriculum-ul de matematică din Singapore crezând că o să obțină rezultate similare cu elevii lor. Nu a fost nici o surpriză că nu a funcționat așa cum era așteptat. Elevii americani au o altă cultură (a învățării) decât colegii lor de peste Pacific.  Ca români, înțelegem foarte bine atât abordarea colectivistă cât și cea individualistă. Am trecut istoricește prin ambele tipuri de culturi, de la control absolut la libertate totală. La momentul actual în școala românească rezultatele se produc printr-o practică (ne-armonioasă) a vechiului și noului. Reminiscențe totalitare imbinate cu didactici moderne importate ne-critic. În continuare se cere performanță academică înaltă la toate materiile obținută prin simularea metodologiilor centrate pe conținut, pardon pe elev. Identificarea și exploatarea stilurilor de învățare la elevi este o poveste frumoasă în care nu crede nimeni atâta timp cât la ore se încurajează „plantarea de mere” și la examene „recoltarea de pere”. 

În loc de concluzii, cultura unei țări influențează masiv ideologia educației, inclusiv stilurile de învățare la elevi și performanțele școlare. Însă acest lucru poate să nu insemne nimic în contextul altei culturi- de exemplu să nu impresionezi pe nimeni că stii să reciți toate strofele Luceafărului.

Întrebări pentru cititorii mei:

1. În lumina celor scrise în acest articol, cine credeți că s-ar adapta mai bine și ar produce performanță:

A. Un american într-o firma japoneză din Tokio? De ce?

B. Un japonez într-o firmă americană din Detroit? De ce?

2. Pentru ce trăsături culturale sunt apreciați românii în lume?

Post scriptum

Într-un articol foarte interesant, Elisabeta Stanciulescu explică de ce românii au o cultură care generează, alimentează și întreține rezistența la învățare. Articolul poate fi citit aici.

  

     

Virusul Poliția Romana lovește din nou :-)

De data aceasta nu mai este vorba de vre-un produs al hacker-ilor ci de insăși Poliția Română, care din nou își demonstrează limitele. Iată care este întâmplarea bazată pe fapte reale (verificabile). 

Joia trecută (14.02), după-amiaza, am plecat să imi conduc fratele la aeroport. Venise cu familia în vacanță în România. Chiar dacă un drum normal la aeroport durează de regulă 30-45 de minute pe DNCB (Centura Bucureștiului) eu din precauție plec cu o oră mai repede față de ora programată a check-inului. Suntem în România și se poate întâmpla orice. Această marja de timp ne-a salvat de la pierderea avionului întrucât pe DNCB avusese loc un accident pe podul peste calea ferată dintre Afumați și Pantelimon si deja se formase o coloană imensă de masini. Era un echipaj de poliție care dădea voie să se circule alternativ pe un singur sens. După vre-o 15 minute de asteptat și mers în ritm de melc, dinspre Pantelimon mai vine un echipaj de poliție cu girofar urmat de un buldozer. Când în sfârșit ajungem în dreptul accidentului observăm că o camionetă zăcea răsturnată pe mijlocul drumului iar lângă era un SUV Bentley ușor șifonat în partea frontală. La locul accidentului erau 5 polițiști, 2 dirijau traficul și 3 păreau că iau declarații martorilor sau celor implicați în accident. Nu am văzut nici o ambulanță. Ce este de remarcat până în acest moment?

-  În 30 de minute cât am stat în acea zonă nu s-a făcut nimic pentru eliberarea șoselei de epave deși 10 metri mai in față era loc suficient. Erau utilaje la fața locului care puteau ajuta. Mi-am zis că poate există victime și există proceduri de a nu fi mișcate până la sosirea legiștilor. 

- Cum a putut un Bentley să răstoarne o camionetă de trei ori mai grea pe un pod atât de prost că nu ai cum să mergi cu mai mult de 20-25 km la ora? 

 

În fine, într-o oră jumate de când am plecat de acasă am ajuns la aeroport. Deci 28 de kilometri în 90 de minute. Am zis că am fost doar ghinionist că am prins accidentul. După ce am mai stat puțin in aeroport, a venit momentul sa ma întorc și după bunele obiceuri am instalat aplicatia Waze pe bord. 

Culmea era că aplicația îmi dădea tot traseul pe DNCB ca fiind cel mai rapid la acea oră. Mi-am zis că sunt norocos, că între timp s-a eliberat drumul și am scăpat de aglomerație. Împins de rutină și curiozitatea ușor masochistă am luat tot calea DNCB-ului pentru drumul de întoarcere. Bad decision cum ar zice englezul. DNCB era deja aglomerat dar după ce am trecut sensul giratoriu de la Stefăneștii de Jos a devenit coșmar. 

Au fost momente în care nu ne-am mișcat mai bine de 10 minute. Waze îmi dadea rute alternative prin satele patriei ceea ce nu îmi surâdea deloc - alte drumuri proaste, întuneric, animale pe drum. M-am împăcat cu situația și am rămas pe DNCB prins într-o coloană de 8-10 km de mașini. Spre surprinderea mea, la 3 ore după accident camioneta zăcea tot în mijlocul drumului și tot 4 polițiști (nu știu dacă aceeași) erau acolo din care 2 dirijau circulația pe un singur sens. SUV-ul Bentley dispăruse. Am deschis geamul si l-am întrebat pe unul dintre polițiști de ce după 3 ore nu s-a eliberat drumul? În loc să imi răspundă a preferat să imi citească numărul de înmatriculare cu un aer amenințător.   

Acest drum de aeroport (dus-intors) care a durat aproximativ 4 ore si jumătate mi-a ridicat o serie de intrebări:

- De ce permitem ca impulsul de moment al unui sofer (de Dacia sau Bentley) să afecteze programul a mii de oameni care se întâmplă să se afle pe același tronson de drum? O călătorie durează în România de 3 ori mai mult pentru că nu avem drumuri de calitate. Sunt convins că dacă DNCB-ul ar fi avut 2 benzi pe sens pe toată lungimea Bentley-ul nu s-ar fi întâlnit cu camioneta. Lipsa educației rutiere și toleranța în trafic este al doilea aspect care trebuie menționat. De la an la an situația se agravează. Șoferii devin mai agresivi, mai nervoși, mai grăbiți. Văd că nu au pe unde să meargă (regulamentar) dar asta nu îi impiedică să încerce. În fiecare zi sunt depășit prin stânga pe liniile de tramvai și nu doar de baieții de bani gata și de taximetriști (pentru care nu există cod rutier). Mai nou și șoferii de RATB fac „aroganțe” exasperați că banda lor de mers e mai mereu blocată de cei ce stau pe avarii. Să te ferească cel de sus să nu ii lași să re-intre pe bandă în fața ta. Încep să înjure și să amenințe iar de aici până la bataie în trafic e doar un pas. Fiecare consideră că are dreptul să facă ce dorește. Paradoxul este că avem legi care condamnă toate aceste comportamente în trafic însă prea puțini au „frică” de lege. Dacă sunt prins că depășesc coloana imi zic că am fost ghinionist nu că aș fi greșit cu ceva și trebuie să am remușcări. În concluzie, drumuri proaste și aglomerate+șoferi nervoși  și ne-educați = cocktail fatal.

- De ce autoritățile, respectiv Poliția nu văd imaginea de ansamblu? DNCB este unul dintre cele mai tranzitate drumuri. Desigur că urmările unui accident pot fi urâte, însă grija cea mare a autorităților trebuie să se concentreze pe normalizarea situației, astfel încât urmările unui accident să afecteze pe cât mai puțini. Pai dacă se lovesc 2 mașini și durează 5 ore să se elibereze traficul ce se poate întâmpla în cazul unui accident în lanț? Nu se mai folosește drumul o saptamână? Dacă domnii polițiști au vazut că timpii de așteptare au crescut și viteza de deplasare a scăzut sub 5 km/oră de ce nu au solicitat devierea traficului la Stefănești, la Afumați sau din direcția cealaltă la Pantelimon. Personal nu am vazut nici la dus nici la întors echipaje în intersecțiile menționate mai sus.  Oricare ar fi fost motivul real pentru care camioneta nu a fost scoasă în afara drumului în atâtea ore sunt convins că autoritățile au mai dat încă o dată dovadă de neglijență, nepăsare față de șoferi și cei aflați în mașini, posibil incompetență. De ce la alții „normalizarea” durează 15-30 minute iar la noi ore, zile, săptămâni?

Nu cumva șoferii au devenit nervoși și agresivi pentru că nimănui nu îi pasă de timpul lor pe care-l petrec în mașini încercând să ajungă din punctul A în punctul B? Gesturile nesăbuite în trafic aparțin mai degrabă celor care și-au pierdut răbdarea decât teribiliștilor.  Televiziunile arată constant infinitele coloane de mașini de pe Valea Prahovei sau Valea Oltului și? Ce s-a schimbat? Așa e normal la noi, mie nu îmi mai pasă că m-am săturat de vorbe goale, autorității nu i-a păsat niciodată. Ah, s-a schimbat ceva....dacă totuși mă decid să merg la Brașov pe DN1 (și nu pe Calea Lactee) mă setez mental că ar putea dura 5-6 ore și atunci sunt liniștit :-)