Din punctul meu de vedere rezultatele proiectului Romania Educată aduc relativ puține lucruri noi, nediscutate sau neștiute în trecut. Viziunea și rapoartele tehnice pun într-o formă succintă și coerentă o serie de realități și perspective ale sistemului educațional de învățământ. Tot respectul pentru cei care au lucrat la documente pentru că ele sunt veritabile REMINDER-e de rezolvare ale problemelor existente care continuă de ani buni să producă daune în ciuda „eforturilor” aleșilor de a le soluționa.
Citind cu atenție documentele am ajuns la câteva concluzii, desigur, personale:
A. Sistemul educațional românesc este într-un proces de reformă și are nevoie de o nouă reformă. Adică, suntem într-o reformă de 25 de ani. În general sistemele de educație se reformează o dată la 15-20 de ani apoi, pe baza noilor viziuni și practici aduse de reformă, încep să inoveze procesul educațional până când se ajunge la maturitatea modelului. În cele din urmă va apărea nevoia unei noi reforme. De dragul exemplului, reforma trebuie vazută ca funcționarea unui computer, unde instituțiile sunt hardware iar expertiza pusă în acțiune este software. În momentul în care vechiul calculator nu mai face față trebuie înlocuit cu altceva capabil de a ne satisface nevoile. Putem pastra carcasa dacă încă e frumoasă dar componentele hardware si software trebuie să fie noi și compatibile între ele. Când noua arhitectură devine funcțională putem spune că am înfăptuit reforma. De ce reforma în România durează așa mult? Iată câteva motive păstrând exemplul calculatorului:
1. Decidenții nu s-au pus niciodată în acord asupra arhitecturii sistemului (unii vor Windows cu procesoare AMD, alții Mac cu procesoare Intel, iar cei din urmă Linux că e gratis). Care cum vine la putere schimbă ceva. Deci nu există un consens, stabilitate, sustenabilitate, un pact spre beneficiul utilizatorului.
2. Deși era nevoie de upgradarea tuturor componentelor hardware, din lipsă de fonduri sau vointă ele s-au schimbat pe rând, unele invechindu-se până când altele au fost înlocuite. Astfel au apărut inevitabilele I/O errors. Incercati să instalați un Windows 10 Pro pe un calculator facut din bucăți/componente ieftine și apoi masurați performanța. Și atunci ce face decidentul? Știind că nu are un sistem performant, caută să instaleze doar programe suportate (stam cu windows 7 până în 2025).
3. Orice sistem de operare evoluează prin așa numitele „updates” de la producător. Dacă acestea nu sunt produse și instalate în sistem la timpul potrivit se produc erori și performanța este afectată. De exemplu am revizuit curriculumul la limba română dar dacă acest lucru nu se reflectă în materialele de studiu și un alt fel de didactică performanța va fi scăzută.
4. Utilizatorii (profesori, elevi, părinți) au primit mai mereu doar crash courses despre folosirea sistemului pentru a produce performanță iar serviciul client support fie a lipsit fie nu avea expertiză suficientă pentru a face față valului de probleme din sistem.
5. Operând un sistem cu atât de multe conflicte funcționale și erori, experiența și competența utilizatorului devine mai importantă ca oricând. Ce te faci însă cand acesta își pierde motivația de a lucra cu un astfel de sistem? Când cele mai multe comenzi sunt de tip „Switch On” și „Shut Down”...
B. Scriem documente frumoase dar nu implementăm decât parțial. Există o bogată bibliografie privitoare la proiectarea reformelor (politici, strategii, planuri de acțiune) dar și literatură de analiză a modului în care reformele au fost înfăptuite. La fiecare initiativă constatăm că doar o parte din obiective ajung să-și cunoască rezultatele, care, chiar și ele, vor fi uitate in 2-3 ani. Ce se mai întâmplă prin învățământul rural după încheierea proiectului finanțat de Banca Mondială? Ne place să scriem și pe hârtie arată bine, dar când să trecem la fapte avem rețineri. Asta întărește zicala că „românul s-a născut poet”- își propune mult și realizează puțin.
C. Finanțarea sistemului de educație este element central în discursul tuturor guvernărilor dar în realitate banii vin cu țârâita și merg oricum pe salarii (care sunt în continuare mici). Inovațiile în sistemul de invățământ din ultimii 20 de ani au venit prin proiecte cu finanțare externă și acesta este un lucru pozitiv, că Ministerul a reușit să își formeze echipe capabile să scrie proiecte bune și să atragă finanțări. Din păcate majoritatea proiectelor au suferit întârzieri sau modificări pentru că partea română nu vine cu contribuția financiară la timp. Ori timpul este o componentă esentială în managementul de proiect. Nu ai cheltuit banii în timpul alocat aceștia se duc în altă parte iar o parte din rezultatele proiectul rămân în aer. În vreme ce Finlanda investește 50 de milioane de euro pentru digitalizarea învățământului primar (vezi aici) noi nu găsim bani pentru cofinanțarea a doua proiecte naționale cu bugete mult mai mici (dar obiective prea generoase). Banii trebuie planificați și alocați într-un proces de reformă nu căutați de pe o zi pe alta prin bugetele altor ministere. Atâta timp cât educația este privită ca o povară pentru buget nu merităm să avem un sistem educațional mai bun. Orice ministru de finanțe intră în fibrilații când trebuie majorate salariile în învățământ. De ce? Haideți să facem un mic calcul. Conform statisticilor în sistemul de învățămînt lucrează aproximativ 300.000 de angajati. Dacă ipotetic am adauga 1 Euro crestere salarială pe lună, statul ar trebui să scoată suplimentar 3.600.000 Euro pe an. Dar în realitate nu e deloc așa. Creșterile se calculează ca procent din salariul brut. Un profesor universitar cu un brut de 9000 de lei și o crestere salarială de 10% va lua 200 de Euro brut în plus în fiecare lună. Mie unul nu mi se pare un sistem echitabil care încurajează performanța. Majorările ar trebui acordate diferențiat atât ca praguri salariale cât și pe criterii de merit. Până la urmă nevoie mai mare de bani are un profesor tânăr în plină evoluție și implicat nu unul care e băgat doar cu numele peste tot și treaba o fac alții.
Un astfel de profesor nu are nevoie doar de un salariu decent ca să performeze bine. Trebuie să știe că e respectat, pregătit profesional, monitorizat și evaluat transparent. Trebuie să știe că are la dispoziție un mediu optim pentru performanță și că există certe așteptări de la ea/el. Ori toate aceste lucruri costă.
D. Factorul politic este scurt-circuitat în formularea concluziilor, a viziunii și rezultatelor. De acord că au fost consultați 8000 de oameni din sistem, de acord și cu majoritatea propunerilor în forma în care au fost scrise, de acord că trebuie să facem un efort financiar pentru a imbunatăți educația. Proiectul are o hibă însă (cred). Pleacă de la prezumția că toată lumea va fi de acord cu propunerile iar guvernul (guvernele viitoare) vor sări cu banii. Reamintesc că în trecut au existat acorduri semnate între toate partidele importante și tot nu s-a întamplat nimic. De ce ar fi diferit de această dată? În jocurile politice sunt sacrificate (mai ales) elementele de valoare. Un proiect bun poate fi uitat pentru că nu e contextul și susținerea, în vreme ce o lege proastă trece pentru ca are majoritate în Parlament. Și atunci cine trebuie să susțină un astfel de proiect, care reprezintă în esență o reformă majoră, pentru a obliga factorul politic să planifice resurse pentru el? Este președintele de ajuns? Nu cred. Un proiect atat de important trebuie să fie pe buzele tuturor, de la Academia Română, Universități, Învățămînt preuniversitar, mass-media, părinți. Dialogul și angajamentul așa cum se petrece în Occident (Elveția, Germania, Marea Britanie) e puțin probabil să se întâmple în România, unde, în mod frecvent, este atacată persoana nu ideea. Istoria recentă a demonstrat că proiectele majore (de orice fel) au fost adoptate în România în două feluri - a. au avut masă critică în susținerea publică și atunci politicienii nu au avut ce face decât să suțină și ei (își stricau imaginea dacă spuneau pas), b. prin adoptare rapidă beneficiind de majoritate decizională - tehnica punerii tuturor în fața „faptului împlinit”.
Mai mult, o reformă de o asemenea amploare nu va putea fi finanțată fără legi speciale. Asta însemnă că obiectivele și rezultatele aferente vor putea fi negociate și nu neaparat în sensul dorit inițial.
Proiectul România Educată vine cu douăsprezece deziderate pentru orizontul 2030:
2. Educația este individualizată, centrată pe nevoile și aspirațiile celui care învață și pe specificul fiecărei comunități de învățare
3. Educația începe cât mai devreme în viața unui copil și continuă pe tot parcursul vieții sale
4. Profesorii sunt mentori și facilitatori, veritabili profesioniști în educație
5. Pentru educație se alocă resurse suficiente, în mod transparent și eficient
6. Sistemul de educație este unul echitabil și de calitate pentru fiecare elev
7. Tinerii pot opta pentru trasee flexibile în educație
8. Sistemul de educație românesc este atrăgător pentru comunitățile academice din România și
din întreaga lume, facilitând o intensitate crescută a mobilităților internaționale
9. Alfabetizarea funcțională a tuturor elevilor
10. Etica și integritatea sunt valori care se transmit și se respectă pe tot parcursul educațional
11. Managementul educațional este unul profesionist și bazat pe inovație
12. Cadrul legislativ care guvernează educația este unul stabil și se bazează pe o viziune asumată
Dezideratele arată fantastic și nu cred că cineva putea să le formuleze mai bine într-un singur document. Trist este că multe țări funcționează deja în paradigmele de mai sus...noi ni le dorim pentru 2030. Sunt curios cum vom explica copiilor noștri decalajul? De ce profesorii lor nu sunt ASTĂZI mentori și facilitatori, veritabili profesioniști în educație și de ce sistemul de educație nu este unul echitabil și de calitate pentru fiecare elev? Ce am făcut în 25 de ani (în afară de un pas înainte și doi înapoi)?
Este clar că pentru a se pune pe baze noi educația are nevoie de un FRESH START și OAMENI CAPABILI SĂ SE SCHIMBE ȘI SĂ SCHIMBE. Ca să te apuci de renovare trebuie să scoți în stradă tot ce nu iți mai trebuie pentru noul design. Este nevoie de curățenie în sistemul de educație. Trebuie să părăsescă sistemul toți cei care „țin pucul blocat la mantinelă”, toți cei interesați să-și prezerve locul și influența în interes personal, toți cei pricepuți mai degrabă la manevre și învârteli decât la educație/management educațional. Nu mai avem nevoie de oameni care memorează legi, regulamente sau planuri de lecție. Avem nevoie de profesioniști capabili să elaboreze metodologii bazate pe legi, să dezvolte și să interpreteze regulamentele în beneficiul elevului, să sprijine și să îndrume școlile și profesorii în direcțiile stabilite prin documente oficiale. Pentru a atinge acele deziderate sunt câteva cuvinte și expresii pe care le-am auzit în școli și instituții educaționale pe care trebuie să le scoatem din vocabular: „lasă mai că merge și așa”, „pentru cât suntem plătiți facem prea mult”, „apa trece, pietrele rămân”, „copiii sunt ai părinților nu ai nostri”, „facem ce putem”, „este timp și mâine” etc.
În Finlanda există respect pentru oamenii angajați în educație tocmai pentru că se știe că acolo nu ajung decât cei mai buni, pe merit. E adevarat, au mai multe resurse însă, puneti-vă în locul decidentului, cui i-ați da bani mai degrabă: unui profesionist capabil sa termine ce a inceput sau unuia care va folosi banii în alte scopuri și nu va ajunge la nici un rezultat?
Siguranța și susținerea sistemului educațional este dată de încrederea populației în instituția școlară. Acesta este un semn că facem bine ce facem. Deocamdată însă românii au mai multă încredere în pompieri și armată decât în școală deși mulți dintre ai probabil au vazut pompieri și soldați doar la parada de 1 Decembrie.
În concluzie, Proiectul România Educată aduce un set de propuneri intersante care cu siguranță pot fi luate în considerare de strategiile naționale și politicile educaționale ale următorului deceniu. Direcția în mod evident este una bună și convergentă cu tot ce se întâmplă pe plan european/mondial. De la a vrea la a putea însă e o cale lungă care nu este posibilă fără:
- Aportul și susținerea experților și managerilor în educație
- Aportul, susținerea și munca excepțională a corpului profesoral
- Consens politic, continuitate și suținere publică
- Finanțare adecvată și disponibilă
- Planificare realistă a implementării și a resurselor
- Monitorizare, corecții, evaluări ale progresului.
